de Constantin Noica (Extras din Istoricitate si eternitate, Editura “Capricorn”, 1989 – itcnet.ro)

Noi românii, avem un neajuns mare: suntem enciclopedişti! Nu ramânem într-o specialitate, atunci când o avem. Noi sărim din matca acestei specialităţi, aşa cum au făcut Cantemir, Hasdeu, Iorga, Eliade – şi asta-i îngrijorează oarecum pe apuseni. Enescu muzicianul s-a dus în America, a cântat la vioara, pe urma a cântat la pian, apoi a dirijat, pe urma a cântat compoziţii proprii. S-a dus în Germania şi a făcut acelaşi lucru… Să citiţi O viaţă de om: Iorga ia într-un an licenţa în litere, dă concurs la 19 ani la un liceu şi câştigă catedra de latină. Atunci Odobescu, care era ministru, îl cheamă şi-i zice: îţi dau nu ştiu câţi galbeni, du-te şi studiază în străinătate. Acolo, în loc să se ocupe de filologie, face figură de medievist şi devine istoric. Pe drum, se opreşte în câteva capitale şi copiază manuscrise greceşti şi latineşti care priveau Ţările Române. Când se întoarce, îl întâlneşte pe Xenopol, care-i fusese profesor şi care-l întreabă: “Ce faci, Iorga?” “Aş vrea să scriu o istorie a românilor”, îi răspunde el. Asta e: vine medievist, după ce fusese filolog latinist, devine istoric al românilor, se duce în Franţa şi tine conferinţe, se pasionează de Bizanţ şi devine bizantinolog, iar la urmă scrie şi o istorie a literaturii noastre… Şi atunci francezii, germanii şi englezii, îngustaţi de specializarea lor, devin neîncrezători. La fel s-a întâmplat cu Cantemir şi cu Hasdeu.

Noi nu puteam să nu fim enciclopedişti, pentru ca, în marginea marilor culturi, cum stăm, ştiam implicit mai multe. Studenţii noştri de la Paris aveau, faţă de cei de acolo, un mare avantaj: ştiau două, trei limbi străine, în vreme ce tinerii de acolo abia o ştiau pe a lor. E un mare avantaj, dar, pentru calificarea în cultură, este şi un dezavantaj: că devii suspect marilor specialişti din afară.