Magazin Bibliologic Nr.4/2003 (pdf)
Invitatul Revistei M.B
(interviu cu academicianul rus de origine basarabeană S.P.Kapiţa)
- Stimate domnule academician, sunteţi descendent din viţă basarabeană. Mai ţineţi vreo legătură cu baştina strămoşească?
- Vreo legătură, e prea puţin spus. Precum vedeţi, Vă răspund în limba română, pe când dvs. m-aţi întrebat ruseşte…
- Astăzi sunteţi pus pe surprize...
- La ce vă referiţi?
- Am în vedere, mai întâi, comunicarea ce aţi prezentat-o în cadrul acestei conferinţe internaţională, prilejuită de aniversarea a 170-a a Bibliotecii de Stat a Rusiei, făcând un adevărat fureur. Şi a doua surpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră…
- Iată că şi dvs, când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică
din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât de jos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi ale democratizării opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă,depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate, care include, pentru un intelectual, şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut. Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut şi am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele.
- S-a spus astăzi, la inaugurarea conferinţei, că sunteţi unul din cei mai vechi şi mai devotaţi prieteni ai Bibliotecii de Stat a Rusiei…
- Îi datorez acestei biblioteci tot ce am reuşit să fac până acum şi ca savant, şi ca popularizator al ştiinţei. Îmi petrec aici aproape toate zilele lucrătoare. Există câteva bibliotecare deosebite, care sunt ca şi cum ale mele şi care m-au asistat în tot ce am făcut şi continuu să fac. Cu mulţi ani în urmă, o editură mi-a propus să scriu o carte despre istoria ştiinţei. Dar una deosebită, care să reflecte mişcarea vie a ideilor ştiinţifice, continuitatea lor, modul de gândire şi de căutare al savanţilor. Bibliotecara ce m-a ajutat, s-a îndrăgostit de tema mea, făcea investigaţii bibliografice de anvergură. În fiecare zi, când veneam la bibliotecă, pe masa mea din sala de lectură mă aştepta o partidă nouă de materiale şi o listă de titluri pentru ziua următoare. Când am terminat de scris lucrarea, nu-i puteam găsi un titlu care să-mi placă. L-am căutat multe zile până când o dată, uitându-mă prin lădiţile cu fişe ale bibliotecarei, am dat de un fişier în care dânsa a inclus şi a sistematizat toate titlurile ce le găsise pentru mine. Pe lădiţă era scris: „Viaţa ştiinţei” (pentru S.P.Kapiţa). Titlul mi-a plăcut nespus de mult, încât l-am preluat atât pentru acea carte, cât şi pentru ciclul de emisiuni televizate de popularizare a ştiinţei, ciclu care abia mai apoi s-a numit „Evident, neverosimil”.
- Conferinţa de astăzi a pus în discuţie rolul bibliotecilor în societatea informaţională. Ca şi în cadrul altor foruri internaţionale ale bibliotecarilor, s-a vorbit despre schimbări mari, radicale, despre o revoluţie informaţională. Dvs, însă, aţi cam dat peste cap enunţurile de acest fel…
- În abordarea acestor probleme se face tot mai mult observabilă o greşeală metodologică care îi îndepărtează pe bibliografi şi pe informaticieni de esenţa lucrurilor. Ei scot în evidenţă vectorul evoluţiei societăţii în ultimele două, trei decenii şi îl compară cu vectorii unor perioade de sute de ani. Or, la scara secolelor şi a mileniilor,ceea ce s-a întâmplat în aceste câteva decenii s-ar putea să nu constituie o orientare
vectorială. În plus, demersurile acestea nu întotdeauna pornesc de la nişte desluşiri noţionale adecvate. Se
afirmă, de exemplu, că abia acum societatea a devenit una informaţională. Este absolut incorect. Ce înseamnă, de fapt, cuvântul „informaţional”? El desemnează procesul de transmitere de informaţii de la individ la individ, de la o generaţie la alta, de la o comunitate la alta cu ajutorul limbii, limbajului (oral sau în scris). Ei bine, cercetările savanţilor arată că limba, vorbirea au apărut cu 1-1,5 mln de ani în urmă. O comunitate,
o societate nici nu s-ar fi putut constitui ca atare fără această comunicare. Societatea a fost una informaţională dintotdeauna. Ceea ce s-a schimbat cu adevărat au fost căile şi viteza de transmitere la scara globală, dar schimbările acestea nu ţin de ceea ce este esenţial în om şi în comunitatea umană.
- Vorbind despre comunicare, aţi atins una din problemele deschise ale bibliologiei – ce a apărut mai întâi: scrierea sau vorbirea? Unii bibliologi chinezi şi francezi, de pildă, vorbesc de primatul scrierii.
- Pentru a găsi răspunsul corect la această întrebare, trebuie mai întâi să vedem ce s-a întâmplat cu creierul omului: a evoluat oare el din punct de vedere al complexităţii sale ori a rămas acelaşi. Mult timp problema aceasta era abordată prin prisma evoluţionismului, care a condus la înscăunarea în ştiinţă a idealismului materialist şi chiar a unui soi de bovarism scientist. Au venit însă matematizarea ştiinţelor şi a filozofiei, tehnologizarea şi informatizarea cercetărilor care au dat nişte rezultate ce dezmint, în multe cazuri, prezenţa evoluţiei şi a progresului. Modelările matematice bazate pe datele de ultimă oră ale arheologiei, arheografiei, antropologiei ne demonstrează că creierul uman nu a evoluat. Complexitatea lui a fost dată dintr-o dată, ca un dar divin. Problema, soluţionarea căreia a necesitat o evoluţie, rezidă în posibilităţile omului de a exterioriza informaţia conţinută în creier. El a căutat mereu nişte mijloace de exteriorizare adecvate complexităţii sale cerebrale. La început au fost semnele geometrice, pentru că într-o anumită perioadă coardele vocale, aşa cum arată analiza artefactelor, nu erau suficient de dezvoltate şi, în consecinţă, nu exista încă vorbirea articulată în complexitatea ei cunoscută, omul producând doar câteva sunete specifice. De altfel, chiar evoluţia scrierii ne dovedeşte acest lucru. Or, dacă vorbirea articulată ar fi fost un dat primordial, atunci alfabetul, care a apărut în baza limbii vorbite, ar fi apărut şi el dintrodată. Aşa însă, el a apărut la o ultimă etapă, după semnele geometrice, după scrierea analitică şi după cea sintetică. Dar toate aceste evoluţii nu au atins esenţa omului, ele trebuind doar să ajungă la nivelul complexităţii acestei esenţe. Şi nu se ştie când se va întâmpla o concordanţă deplină între interiorul cerebro-psihic şi mijloacele de exteriorizare a lui.
- Toate datele acestea le-aţi expus şi demonstrat cu deosebită persuasiune în cadrul a două ediţii speciale ale emisiunii dvs „Evident, neverosimil”, pe care le-am privit fascinat.
- Cred că aţi fost nu doar fascinat, ci şi contrariat. Într-adevăr, e greu să-ţi impui o acceptare necondiţionată a datelor noi ale ştiinţei. Am primit, după emisiune, sute de scrisori, din partea multor savanţi, pedagogi, chiar de la simpli cetăţeni. Dezacordul şi dezaprobarea erau exprimate în mult mai multe răvaşe decât fascinaţia şi bucuria euristică…
- La conferinţa de astăzi aţi produs o mare senzaţie, prezentând o viziune neaşteptată asupra trecutului, prezentului şi viitorului societăţii, surpriza fiind amplificată şi de faptul că un fizician face revoluţie în sociologie…
- Cel de-al doilea aspect al surprizei nu este de fapt o surpriză, ci e vorba de continuarea unei tradiţii de familie. Tatăl meu, mai cu seamă în perioada de după decernarea premiului Nobel, a fost o prezenţă remarcabilă a vieţii publice ruse şi internaţionale. Eu nu am făcut decât să-i urmez exemplul. Împreună cu câţiva colegi savanţi din SUA şi Danemarca, am încercat să aplicăm modelarea matematică pentru a afla nu la nivelul presupoziţiilor, dar mai mult sau mai puţin exact cum a fost comunitatea umană până acum şi ce ne aşteaptă în viitor. Rezultatele ce le-am obţinut sunt revelatoare, iar concluzia principală este că schimbările despre care vorbim mereu de câteva decenii sunt insignifiante în raport cu ceea ce ne aşteaptă. Adevărata mare schimbare a societăţii abia urmează să se producă.
- Aveţi în vedere o schimbare de ordin tehnologic?
- Tehnologiile, ca şi moda sunt lucruri efemere şi nu ţin de esenţa fiinţei şi a fiinţării umane. Iar în câmpul cestora din urmă, progrese nu s-au prea înregistrat. Francis Fukuyama a demonstrat acest lucru de o manieră irefutabilă. Pe de altă parte, aşa cum arată rezultatele cercetărilor noastre, factorii decisivi în dezvoltarea comunităţii umane au fost, atât în epocile preistorice cât şi în timpurile istorice, nu economia, nu munca, ci spiritualitatea şi informaţia, cultura în sensul larg al cuvântului.
- Prin urmare, concluzia lui Maltus, spre care s-au orientat şi de care s-au ghidat atâta timp politicienii şi savanţii, că problema alimentară este forţa motrice a omenirii, se dovedeşte a fi greşită?
- Categoric. Analizele noastre arată, că resursele alimentare pe globul pământesc au fost şi sunt mai mult decât suficiente. Problema stă în distribuirea acestor resurse, dar nu în deficitul lor. Afară de aceasta, explozia demografică, precum ne arată modelul matematic, a fost un fenomen temporar şi este influenţată, cât n-ar părea de paradoxal, tocmai de nivelul de cultură şi de capacitatea de receptare a informaţiei. Cât timp cultura se limita mai mult la îmbunătăţirea aspectelor de civilizaţie, s-a redus progresiv mortalitatea şi a crescut numărul populaţiei. Punctul de vârf al exploziei demografice l-au constituit anii 1950-2000. Din 2001 a început stabilizarea, iar din 2200 numărul populaţiei Terei va fi într-un regres continuu din cauza reducerii considerabile a natalităţii. Şi cât n-ar părea de paradoxal, factorul principal care determină această tendinţă este, în plină revoluţie informaţională declarată, tocmai criza informaţională. Vorba e că omul a ajuns la limita posibilităţilor sale de receptare a informaţiei. Formarea profesională durează deja până la vârsta de treizeci de ani. Dar şi după aceea, instruirea trebuie continuată, altfel nu faci faţă concurenţei. Şi atunci cum să-ţi rămână timp ca să mai şi lucrezi, să te reproduci, să transmiţi cunoştinţele acumulate către generaţia tânără? Limitele receptării au condus la un fenomen nou în ţările postindustriale: aproape la 30% din populaţie se manifestă analfabetismul funcţional (războiul din Iraq, de exemplu, a arătat că o mare parte din ostaşii americani nu posedă pe deplin armele intelectualizate).
- Apropo, cineva dintre vorbitorii de astăzi a scos pe tapet problema disproporţiei crescânde, în cadrul resurselor tehnologice noi, între preţurile la hard şi la soft , cele din urmă fiind deja de aproape douăzeci de ori mai mari. Nu este şi acest indiciu o răsfrângere indirectă a ceea ce remarcaţi dvs că se petrece în cadrul resursei umane?
- Fără doar şi poate. Dar aş ţine să fac imediat o replică vis-a-vis de sintagma „resursa umană”. Tratarea factorului uman ca resursă are şi ea partea sa de contribuţie la ceea ce se întâmplă cu omul şi cu societatea.
Se conturează două puncte ale căii parcurse până acum: de la frate al naturii, în vremurile primordiale, la resursă, în perioada contemporană. În general, modelul matematic al căii acesteia arată că s-a produs o comprimare a timpului şi a istoriei. Fiecare perioadă istorică nouă a fost de două, trei ori mai scurtă decât precedenta. Densitatea informaţională, culturală, psihologică, biologică a crescut în proporţie geometrică, presându-l pe om cu o forţă fără precedent.
- Daniel Boorstin l-a comparat pe omul de astăzi cu cambula.
- Cred că a găsit o metaforă foarte exactă.
- Aţi specificat mai sus că din anul 2200 va începe scăderea progresivă a populaţiei Terei. Probabil că momentul acela se va constitui într-un fel de linie de demarcare, de trecere la noua societate, intrată în adevărata mare schimbare la care v-aţi referit. Cum va fi acea societate?
- În primul rând, va fi radical schimbată componenţa de vârste: oamenii în etate vor fi mult mai mulţi decât cei tineri. Va fi, deci, o societate îmbătrânită, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de stare. Se va produce o criză acută de concepţie colectivă asupra lumii şi de conştiinţă. Vor intra în declin familia şi statalitatea. În locul timpului comprimat va veni altceva.
- Se pare că primele semne a ceea ce va urma s-au şi ivit.
- Aveţi perfectă dreptate. Numai că atunci ele se vor amplifica, după mecanismul avalanşelor montane.
- Nu vor însemna oare toate acestea începutul sfârşitului?
- Dacă nu se va întâmpla nici o catastrofă cosmică, nu va dispare nici societatea. Ea va traversa, desigur, o perioadă de reabilitare, de reanimare după cele prin câte a trecut. Şi apoi îşi va reveni. Dacă, desigur, se va întoarce la natură, la spiritualitate, la cultură, lăsând aspectele tehnologice pe un plan secund, unde le este locul, aşa cum ne-a prevenit şi filosoful german Heidegger, şi marele Fukuyama.
- Care ar fi, după dvs, viitorul bibliotecilor în acest context?
- Am discutat despre aceasta de multe ori, cu biblioteconomiştii ruşi. Eu cred că biblioteconomia trebuie să-şi schimbe punctele de reper în ceea ce priveşte pronosticarea şi programarea strategică pe termen foarte lung. Limitele de receptare umană, la care m-am referit deja, impun o reorientare de la informaţie la cunoştinţe.
- E tocmai genericul conferinţei internaţionale de astăzi.
- Sunt nespus de bucuros că am reuşit să influenţez alegerea acestui generic. Din păcate, însă, în primplanul dezbaterilor au ieşit problemele tehnologice, iar nu cele socio-umane.
- Credeţi că ar trebui să renunţăm la tehnologizare?
- În nici un caz. Tehnologiile îşi vor ocupa locul ce li se cuvine. Până în 2200 va mai veni un mare val tehnologic, legat de aplicarea memoriei holografice la computere, de motoarele cu apă (cu hidrogen) şi de crearea intelectului artificial. Acesta din urmă va duce criza interioară a omului şi a societăţii la limita ultimă,încât, pe fundalul răririi populaţiei, vom vedea cu alţi ochi realitatea, o vom simţi fizic, cum ar zice Borges. Şi atunci, lăsând tehnologiile la locul lor, ne vom preocupa de creşterea părţii spirituale, culturale a fiinţei noastre, pentru a redobândi echilibrul. Chiar dacă nu vom face în mod deliberat acest lucru, îl va face instinctul de autoconservare din noi, natura care e mai înţeleaptă decât înţelepciunea însăşi.
- Aşadar, un progres eventual pentru biblioteci ar însemna trecerea de la diseminarea informaţiilor la difuzarea cunoştinţelor. Cum vedeţi dvs, ca unul care cunoaşte biblioteca din interior, înfăptuirea practică a acestei orientări?
- Înfăptuirea practică trebuie să decurgă, pe de o parte, din baza metodologică oferită de ştiinţă, de modelarea matematică în particular, iar pe de alta, din studierea publicului cititor cu instrumentele ce le oferă sociologia contemporană. Vectorii evoluţiei demografice şi antropologice trebuie să prevaleze, ca puncte de reper, asupra aspectelor tehnologice. Însă eu nu aş fi de acord cu noţiunea de progres pe care aţi utilizat-o aici. E vorba mai curând de o reîntoarcere la spiritualitate şi la cunoaştere, dar la un alt nivel de dezvoltare, desigur. Acelaşi lucru se poate spune şi despre globalizare. Or, utilizând, cu referire la circuitul informaţional, sintagma „sat global”, noi, de fapt, recunoaştem că arhetipul informaţional foarte vechi al statului e mult mai bun decât modelul la care am ajuns în secolul XX. Asta e legitatea. Universul e pulsatoriu, se contractă şi se dilată, se depărtează de punctul iniţial şi apoi revine. Omul, ca parte a acestui univers, nu poate fi o excepţie.
- Vă mulţumesc pentru interviu.
- Iar eu vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rog să transmiteţi cititorilor revistei „Magazin bibliologic” urările mele de fericire şi de mai bine. Mai ales cititorilor de prin părţile Sorocii, oameni despre care am nişte amintiri de neşters.
Interlocutor: Alexe Rău
Moscova, 8 aprilie 2003
Institutul de Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invita vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRU EMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13 Septembrie nr.13.
Pentru majoritatea dintre noi, numele Eminescu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este un nume atât de vehiculat încât intră mai mult la categoria celor citaţi decât a celor citiţi. Tânăra autoare Miruna Lepuş a demonstrat românilor că s-au obişunit prea mult să-l citeze – dar că nu l-au citit îndeajuns. Într-adevăr, a citi Eminescu este cu totul altceva decât a citi doar poezia sa. Pentru a-l descoperi trebuie să uităm pentru un moment de poezie şi să răsfoim miile de pagini scrise de jurnalistul Eminescu.
