Alegerile din această perioadă mi-au adus aminte de practicile “democratice” mai vechi din România în ceea ce priveşte votul “liber” şi “corect”. Caragiale a fost genial în zugrăvirea moravurilor din Vechiul Regat, fără îndoială, şi nu a ocolit nici problema alegerilor. Pe atunci se alegea doar parlamentul, iar Regele desemna un partid care să organizeze scrutinul. De obicei, acest partid apela la argumente dintre cele mai “solide” pentru a-i împiedica pe opozanţi să voteze.  Zilele trecute am descoperit un text din 1875, publicat de Caragiale în ziarul Alegătorul liber. Îl redau mai jos, în întregime:

Lucruri albe

Va ajunge desigur un timp în care oamenii partidului numit pe sine altădată “de ordine”, mai de curând “conser­vator”, iar alaltăieri “liberal-conservator” şi mâine poimâine nu mai ştiu cum, va ajunge, zicem, un timp în care să nu mai ştie ce titlu să-şi dea şi pentru care gusturi să aibă pre­dilecţiune.

Acestui partid poporul i-a dat un nume şi i-a zis: par­tidul ciocoiesc. Pentru a răspunde însă denumirii date de “oamenii de ordine” partidului naţional, pe care toţi ştiu că l-au numit “roşu”, poporul, la rândul său, a numit pe partidul conservator alb. Este probabil că poporul în ad­mirabilul său bun simţ şi cu limba sa figurată, să fi numit alb pe partidul ciocoiesc sau pentru că are, după credinţa sa, albul găinilor, sau pentru că l-a văzut gol de orice idee, de orice sentiment, sau pentru că, cinic şi nepăsător, strigă în toate zilele că nu vede decât alb dinaintea ochilor săi.

Oricum ar fi, oamenii “de ordine” par a primi fără su­părare numele de albi. Mai mult încă. Ei afectează mare dragoste pentru acest cuvânt: alb; şi de la iubirea cuvântu­lui au trecut şi trec la iubirea lucrurilor albe.

Aceste reflecsiuni ne-au fost inspirate de câteva împre­jurări ale timpurilor prezente. Şi cum niciodată nu veţi vedea mai mult aspiraţiunile şi intimele convingeri ale unui partid politic decât în timpul alegerilor, alegerile actuale ne făcură mai mult cunoscute gusturile albe ale “ordina­şilor”.

Scoală-te tu, să mă pun ieu

Iată acum faptele:

Un comerciante de băuturi spirtoase, avându-şi prăvălia în suburbia Dudescu, strada Bateriilor, în seara, noaptea şi zorile zilei de 20-21 august (adică alaltăieri), a vândut agenţilor poliţieneşti şi cetăţenilor bâtaşi ai culoarei respec­tive, o sută zece vedre vin, no. 110 vedre. Nimic mai simplu şi mai lesne de înţeles pe tărâmul ideilor guvernamen­tale. Căci cititorii au înţeles deja căci acea cantitate de vin era şi a fost destinată pentru entuziasmarea alegăto­rilor candidatului guvernamental: d. Dimitrie Hagi-Pandele, un domn, de altmintrelea, cunoscut îndestul, după afirmările ziarului Pressa, prin onorabilitate a caracterului său şi încă prin independenţa ideilor sale.

Până aici nimic, fără îndoială, nu este de mirat. Dar ce fel de vin au băut alegătorii regimului: alb sau negru? Aceasta este o chestiune destul de importantă pentru nişte veterani ai lui Bachus, totdeodată şi veterani ai luptelor ce dă de atâţia ani guvernul actual naţiunii române.

Ei bine, vinul a fost alb. Atâta oroare avea de vinul roşu onorabilii cetăţeni “liberal-conservatori”, că comerciantele a fost silit să caute în toate părţile ca să completeze res­pectabila sumă de 110 vedre. La o sfiicioasă întrebare ce se făcu preparatorilor alegerilor, ei răspunseră cu furie, fă­când să vâjâie aerul cu bâtele lor conservatoare de ordine:

— Ce îndrăzneşti să ne întrebi! Nu luptăm noi pentru guvernul alb? Nu ne plăteşte şi ne chefuieşte el? Nu vom face să iasă din urne numele candidatului nostru alb? Avem să nimicim pe roşii şi pe toate lucrurile cu faţa roşie.

Lupta electorală dintre liberali şi conservatori

Până şi câinii vor avea de aci încolo să se bucure de favorurile guvernamentali (nu uitaţi că hingherii, aceşti vrăjmaşi de moarte ai rasei canine, sunt devotaţi partidu­lui guvernamental pentru triumful căruia şi-au luat de multe ori plăcutele şi omenoasele lor ocupaţiuni) după faţa părului lor.
La coloarea de negru [cartier al Bucureştiului, n.n], după cum se ştie de toată lumea, căpătâiele stradei ce trece pe dinaintea localului des­tinat alegerilor erau ocupate de câte un pluton de 15 până la 20 sergenţi poliţieneşti. Alt pluton păzea poarta curţii caselor ofiţerului stării civile; alţi sergenţi circulau în in­terior. Iar armata, o companie de 120 oameni cu ofiţerii lor, sta cu armele încrucişate, chiar în faţa localului, peste drum, la 10 sau 15 paşi. Comisarul Gălăşescu cu subcomi­sarii săi, toţi în plină uniformă, era comandantul suprem al tutulor acestor forţe, cari, adunate aci la orele şase, nu puteau avea de scop, ne asigură guvernul prin veridicul său organ Pressa, decât a păstra cea mai perfectă ordine şi linişte.

Tot pentru respectul ordinii şi liniştii, fără îndoială, ni­meni nu putea să treacă pe acea stradă sau să intre în lo­calul alegerii, fără voia şi ordinele comisarului şi ale agenţilor săi. Dar nimeni, în modul cel mai viguros al accep­ţiunii acestui cuvânt.

Din întâmplare, la unul din capetele stradei se prezintă un trecător, care atunci pe la orele şapte dimineaţa, ziua 21 august, se întâmplase să fie un câine. Nu râdeţi, iubiţi cititori, căci şi câinii ca şi noi sunt trecători pe această lume.

Aşadar dulăul (căci câinele era destul de mare) vru să treacă pe strada de dinaintea localului alegerilor, nu cu intenţiuni culpabile poate, ci ca să ajungă mai d-a dreptul acasă, de unde un stăpân nepăsător îl luase şi-l lăsase pe urmă pradă puţinelor sale cunoştinţe de cele ce se petreceau în acea zi pe strada capitalei României.

Câinele vru să treacă, dar atât de severe erau ordinele reprezentantului guvernului acolo, ale d-lui Gălăşescu vrem să zicem, că sergenţii păzitori neadormiţi îşi strânseră rîn­durile şi împiedicară drumul nenorocitului animal. Acesta, tare, fără îndoială, de dreptul său, vru să-şi facă loc. Bravii sergenţi de oraş însă se formară în coloană de bătaie şi de­teră cu furie năvală asupra câinelui care, în faţa unor forţe superioare, se retrase cu coada între picioare.

Dar curajul poate găsi locuinţă chiar in inima unui câine!

După câteva momente, dulăul reapare cu ceafa zburli­tă, ochiul aprins şi gura ameninţătoare. Desigur nenoroci­tul nu mai ştia alt drum acasă decât pe acela. Era cestiu­nea de viaţă sau de moarte pentru dânsul. Se ştia câţi eroi a făcut desperarea.

Câinele se apropie dar. Sergenţii se pun iar în ordine de bătaie. Atitudinea animalului însă îi umple de grijă. Cine, mai puţin înflăcărat de ardorile luptei, putu să exa­mineze bine şi cu sânge rece pielea câinelui? Nu putem spune. Dar deodată un zgomot se făcu, apoi un ordin plecă dintr-o gură autoritară:

— Lăsaţi dobitocul în pace să treacă. Nu vedeti că este alb? Este dintre ai noştri. Liberă trecere.

Şi sergenţii respectuoşi făcură loc. Câinele dar trecu mândru şi falnic pe strada închisă pentru bieţii alegători şi se perdu peste puţin din ochii tutulor.

Faţa părului de pe pielea lui, care era albă, îl scă­pase!