Ieri am avut proasta inspiraţie să doresc să văd domeniul Brâncovenesc de la Potlogi. Citisem că e aproape, la 40 de km de Bucureşti. Am pus GPS-ul pe Potlogi şi am pornit. Am parcurs vreo 45 de km din drumul spre Târgovişte, dar nimic, eram în mijlocul nicăieriului (traducerea englezescului middle of nowhere) sau pe româneşte la dracu-n praznic.

Încet-încet, GPS-ul m-a scos de pe european, de pe naţional, judeţean şi m-a ghidat pe un drum comunal de toată frumuseţea, plin de curbe de 90 de grade sau mai mult, lat cât să treacă 2 căruţe cu cai jigăriţi. Într-un final, după vreo 2 ore de drum, am ajuns la Potlogi, într-o intersecţie, cu un fel de sens giratoriu, în mijlocul căruia trona un monument. Era deja seară. Deşi tot drumul am stat cu ochii pe semnele de pe marginea drumului, cu speranţa că voi vedea vreo tablă maro cu numele obiectivului turistic, nu am văzut nimic de felul acesta. Tot aşa, nici în intersecţia în care am oprit, nimic nu anunţa că mă aflu în faţa domeniului Brâncovenesc.

Zidul înalt şi dărăpănat din dreapta mea mi-a atras atenţia, motiv pentru care am coborât din maşină. Am privit printr-o spărtură imensă în zid. Casa care se zărea în mijlocul unui domeniu, dincolo de zidurile năruite pe alocuri, avea amprenta inconfundabilă a stilului brâncovenesc, asemănătoare ca stil cu palatul de la Mogoşoaia. Am stat câteva minute privind prin spărtura din zid, până în momentul în care am simţit în ceafă privirea unor săteni. M-am întors, să văd cine mă priveşte iscoditor. În faţa unei bodegi, câţiva ţărani afumaţi de “grijile cotidiene” mă priveau, cred, nu cum mă aşteptam eu, ca pe un turist, ci ca pe unul care vrea să ciordească avutul comunal.

Am scos aparatul foto, cu dorinţa de a face măcar o poză, dar nu am reuşit să imortalizez decât o umbră în mijlocul semi-întunericului. Până la maşină, am şters caricatura de poză făcută, gândindu-mă că în felul acesta mă voi simţi obligat să revin pentru a obţine o imagine decentă a palatului de la Potlogi.

Când să intru în maşină, zăresc pe o parte a drumului o tablă care mă anunţa că sunt în apropiere de A1. Înciudat pe GPS şi pe faptul că am făcut vreo 70-80 de km, în loc de 40, colindând toate drumurile comunale din jurul comunei Potlogi, am demarat în trombă spre A1.

Bucuria identificării unui drum mai scurt a durat 2 minute. M-am trezit pe un drum forestier, doar că nu eram în pădure. Drumul era atât de prost, o ruină puţin spus, încât nu am putut să nu mă întreb ce dracu păzesc primarii localităţilor din zonă. Inevitabil m-am gândit şi la promisiunile candidaţilor uninominalului ce ne aşteaptă. M-am felicitat în gând pentru faptul că la ultimele 4-5 alegeri nu am votat şi la fiecare groapă în care eram nevoit să intru, înjuram sănătos, ca la uşa cortului. Atât puteam să fac, să injur! Ce altceva să fac? Un drum de maxim 10 km, l-am parcurs în aproximativ o oră, plus îmbătrânirea prematură a maşinii. Apoi a urmat autostrada şi civilizaţia.

Când m-am văzut pe autostradă nu am putut să nu mă iau şi de Brâncoveanu. Individul acesta nu a avut pic de minte şi nicio viziune despre dezvoltarea României. A pus la naiba palatul de la Potlogi, în loc să-l pună mai aproape de locul prin care peste câteva sute de ani va trece autostrada. Normal că în felul acesta palatul a ajuns ruină, cine să-l viziteze, dacă el l-a ascuns, cine să aibă grijă de el dacă e departe de civilizaţie? Soarta palatului de la Potlogi e să fie ruină şi vinovat e Brâncoveanu, pentru locul ales sau Ceauşescu pentru că nu l-a translatat precum biserica Mihai Vodă.