25 octombrie. Ziua Armatei Române, ziua în care celebrăm eroii căzuţi pe câmpurile de luptă, depunem coroane de flori şi ţinem discursuri într-o limbă de lemn. Avem militari prin misiuni străine, ca interes şi ca locaţie, unii din ei au devenit eroi (ai neamului?!) şi statistici nefericite.

Avem şi declaraţii care discreditează dintr-o perspectivă jertfa celor care şi-au dat viaţa pentru ţară (realitatea.ro), încât mă întreb dacă sunt compatibile cele 2 direcţii discursive. Din una aflăm că (re)întregirea ţării nu mai e actuală, dezintegrarea ar fi europeană, iar din alta (hotnews.ro) că se cuvine sa ne gândim cu dragoste şi respect la militarii care îşi apără ţara. Oare o apărăm? Dacă da, unde, în Irak?

Preşedintele României, aflat la Carei pentru depuneri de coroane, ne linişteşte:
Dacă Armata îşi sărbătoreşte cu mândrie ziua este şi pentru că, în ultimii ani, transformările au făcut-o să devină o armată puternică, o armată capabilă să apere interesele României, nu numai în interiorul frontierelor, ci şi alături de aliaţi, în teatre de operaţiuni, fie că vorbim despre Balcanii de Vest, de Afganistan sau Irak. (sursa: hotnews.ro)

Preşedintele nu ne spune care este interesul României, să fie oare apărarea civililor irakieni, integritatea teritorială a Irakului, socială, economică, psihologică, etc? Poate asta e problema noastră, iar faptul că preşedintele Ungariei primeşte delegaţii pe teritoriul României, delegaţii care-i prezintă acestuia doleanţe (oare ce doleanţe i-au fost prezentate?), e problema Irakului, probabil. Da, cred că aşa este!

Până una alta, noi depunem flori la mormântul celor care şi-au apărat ţara, şi bine facem. Poate scriem şi vreo 2 poezii, chemăm câţiva indivizi la TV, care ne vor vorbi despre cât de capabilă e Armata Română, iar după asta mergem la culcare, că doar e sfârşitul zilei şi Ziua Armatei a luat sfârşit. Până la anul vom uită că nişte oameni au murit pentru România, inclusiv pentru integritatea ei teritorială.