“România – mereu surprinzătoare” era numele unui program turistic derulat de Ministerul Turismului între anii 2003/2004. Dacă în urma campaniei, turiştii străini s-au lăsat surprinşi de România, nu ştiu. În schimb, ştiu cu certitudine că România mă surprinde pe mine, un român neaoş.
Pe zi ce trece aflu câte un element nou despre România şi români care mă îndreptăţeşte să spun că ţara noastră – vorba stereotipului: bogată, frumoasă, cu oameni deştepţi – este precum un puzzle, cu piese infinite, care se contrazic între ele. Rezultatul este unul singur, nu putem avea o imagine generală despre România, care să fie coerentă cu intenţiile şi acţiunile sale.
Ştim foarte bine că România nu are autostrăzi, dar nu le construim, suntem într-o permanentă căutare de soluţii (infrastructura.ro). Populaţia îmbătrânită a României este în creştere, fiind o nevoie acută de forţă de muncă în ţară, dar populaţia activă emigrează. (romanialibera.ro) De 19 ani dorim în occident, vrem Europa civilizată şi SUA ca aliaţi, dar jucăm cartea Moscovei atunci când Europa nu o joacă. (bbc.com) Acolo unde interesul imediat l-ar cere, România se depărtează de Rusia, deşi Europa colaborează cu “democraţia imperialistă”. (bbc.com)
Cele de mai sus sunt doar câteva din inadvertenţele în ceea ce priveşte intenţiile şi nevoile României versus acţiunile sale. Am putea afirma că enumerările anterioare sunt rezultatul lipsei de experienţă politică a celor care ne guvernează sau a ideologiei în care au fost crescuţi politicienii noştri (ne aducem aminte de afirmaţia şefului statului, Traian Băsescu:Adriane, suntem amandoi fosti comunisti!). Dacă aşa stau lucrurile, pare că singura instanţă în care ne putem pune încrederea este intelectualitatea. Dar oare aici lucrurile sunt limpezi?
Singurul aspect la care a părut că ne pricem a fost înfierarea comunismului. Şi bine că a fost înfierat! Comunismul s-a dovedit, raţional şi pragmatic, a fi indezirabil. Dar cine au fost cei care l-au înfierat, sub oblăduirea statului român, în celebra Comisie Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România? Printre cei desemnaţi sau autodesemnaţi cu analiza comunismului s-au numărat Vladimir Tismăneanu, fiul unui activist comunist de frunte şi Sorin Antohi care a recunoscut că a colaborat cu securitatea.
La un moment dat eram dispus să accept că e posibil ca 1-2 indivizi care au avut oarece legături cu comunismul să facă parte din grupul celor analizează comunismul. Dar iată că din Curentul mai descoperim un individ cu legături familiale în comunism. Este vorba despre nimeni altul decât Horia Roman Patapievici! Dacă e adevărat sau nu, nu ştiu, eu citesc presa, singurul mijloc de informare pe care îl am la îndemână.
În condiţiile în care un vajnic anticomunist, reprezentant de marcă al societăţii civile şi al intelectualităţii române, vine tot dintr-o familie comunistă e prea mult dacă afirm cele ce urmează? Cei care ne conduc sunt foştii comunişti, (vezi afirmaţia preşedintelui de mai sus, adăugaţi un Ion Iliescu) sau copiii comuniştilor (consemnaţi un Bogdan Olteanu), iar cei care îi contestă sunt fiii comuniştilor, uneori aceştia din urmă cu primii analizează ce au făcut ei sau părinţii acestora, şi ei comunişti de frunte?
Pare că totul se învârte în marea familie comunistă. Mă simt precum în sfârşitul Fermei… lui Orwell, eu sunt animalul care priveşte printr-un geam la banchetul dintre animalele conducătoare – porcii şi duşmanii animalelor – oamenii, iar la un moment dat nu mai văd nicio diferenţă între porci şi oameni.
Istoria nu a ajuns la final, încă mai putem descoperi şi alte nume care au cochetat intens sau mai puţin intens cu comunismul, precum Constantin Bălăceanu-Stolnici şi mitropolitul Corneanu (stirirol.ro), suficient cât să mă scârbesc în proporţie de 100% de toţi cei care mai critică cu ardoare comunismul.
Şi pentru ca deruta să fie maximă nu pot să nu menţionez ultimul episod al elitelor României – elite plătite şi din banii mei să stea în fruntea unor institute precum ICR – care îmi adânceşte confuzia cu privire la credibilitatea distinşilor intelectuali.
Episodul de care fac vorbire este expoziţia Freedom for Lazy People de la New York. Nu vreau să fac comentarii despre calitatea actului artistic de acolo, se poate vorbi despre o estetică a frumosului, a urâtului, a kitschului, există o multitudine de variante de interpretare, nu ma interesează acum asta. În schimb sunt interesat de turnura pe care a luat-o argumentaţia capilor ICR şi a celor care îi apară. Ea sună ceva de genul: este legal să afişam zvastica în America, s-a dorit afişarea zvasticii ca un act artistic, zvastica are origini orientale, zvastica nu are nimic rău dacă nu are conotaţii hitleriste şi tot aşa.
Din aceste mesaje eu am dedus că au făcu o fixaţie pentru acel simbol, ba chiar mai mult au început să-l apere prin diverse variante discursive încât mă întreb dacă acesta este rolul ICR şi aceasta este prioritatea pentru cultura română, să spele de conotaţii negative un simbol oriental folosit de nazişti sau să-l (re)introducă în artă.
Plecând de la definiţia dată de dex pentru termenul elită – adică Grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate, şi cum sper ca cei care ne reprezintă sunt oamenii cei mai valoroşi dintre noi, îi includ printre elite şi pe aleşii noştri alături de intelectuali -am o singură întrebare: sunt credibile elitele româneşti?