Ofensivă împotriva Culturii Române
sau impostură?

Acest mesaj este un protest împotriva modului în care Ministerul Educaţiei(ME) înţelege să promoveze Cultura Româna în rândul tinerilor, dar şi împotriva celor care ar trebui să aibă o atitudine civică de demascare a afrontului Culturii Române.

Am urmărit de câteva zile evoluţia scandalului noilor subiecte pentru BAC, la proba de Limba şi Literatura Română, propuse de ME. Pentru cine nu este la curent cu scandalul, aici sunt prezentat câteva aspecte. După ce citeşti acel articol, iar mai apoi subiectele incriminate nu poţi decât să spui că acele propuneri ale ME sunt incredibile, iar profesorii de limba română care au imaginat acele bilete sunt nişte impostori.

Dintr-un articol am aflat că Asociaţia Naţională a Profesorilor de Limba şi Literatura Română (ANPRO) susţine că acele subiecte servesc “formării efective a unor adulţi activi şi conştienţi de locul pe care trebuie să îl ocupe într-o Românie a secolului XXI, integrată în UE”. Iată, profesorii de limba română, grupaţi într-o asociaţie, ne-au demonstrat că nu limba şi literatura română îi uneşte, dar atunci ce? De ce se mai numesc dânşii profesori de limba română? Ar trebui întrebată respectiva asociaţie.

Consultarea respectivelor subiecte îmi întăreşte senzaţia că România este precum o barcă în derivă, care se deplasează la voia întâmplării. Am ajuns oare la concluzia că Eminescu, Caragiale, Blaga, Creangă nu sunt demni de ceea ce ne-am învăţat să numim cultura occidentală? Oare am ajuns un popor fără idealuri, dornici de parvenire şi de îmbogăţire fără muncă, doar prin acţiuni oneroase, datorită numelor pomenite mai sus şi a operelor lor? De aceea avem nevoie să studiem intensiv Ghidul cetăţeanului român în UE (biletul 98) la limba şi literatura română?

Cultura unui popor, având ca fundament literatura şi limba celor care formează poporul, înseamnă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de-a lungul timpului de indivizii care formează acel popor.

Valorile, mesajele transmise de Eminescu (iubirea, dreptatea, demnitatea, imaginarea unui viitor pozitiv, etc), Caragiale (critica aspră a vieţii politice decăzute, umorul ca tehnică de abordare a diferitelor situaţii de viaţă), Blaga (perspectiva filosofică asupra lumii, metode de a înţelege şi cerceta lumea), Creangă (valorile ancestrale, sublinierea importanţei celor 7 ani de-acasă, drumul pe care îl ai de parcurs pentru a ajunge un cetăţean responsabil dintr-un copil, tânăr dezorientat) nu mai sunt necesare românilor? Copiii noştri au internalizat toate aceste aspecte deja, au ajuns la o suficienţă intelectuală? Oare a fi un bun cetăţean european nu este un proces de durată, la care se ajunge prin educaţie îndelungată, prin însuşirea unor valori descoperite în sute de ani, nu prin simpla citire a unui ghid, fie el şi Ghidul cetăţeanului român în UE ?

Ca viitor cetățean european, tânărul român de astăzi nu are nevoie de identitate proprie? Atunci când se va întâlni cu alţi cetăţeni europeni, adolescentul român le va vorbi celorlalţi despre Pactul naţional pentru educaţie, Conferinţa domnului Jonathan Scheele (biletul 97) şi Raportul Tismăneanu (biletul 67), în timp ce adolescentul englez va vorbi despre Shakespeare, cel german despre Kant, iar cel spaniol despre Cervantes?

Prin metodele, cerinţele şi standardele imaginate de guvernanţii noştri, în materie de cultură şi în particular în materie de limba şi literaura română, ne pregătim să devenim idioţi români în UE! Împotriva unor astfel de guvernanţi fie ei de dreapta, stânga, centru, jos sau sus (sau orice altă orientare politică existentă) trebuie să luăm atitudine, să le reamintim că refuzăm să fim nişte oi conduse de ciobani analfabeţi şi impostori.

Oare, în România anului 2008, (dez)integrată în UE, mai avem puterea să ieşim în stradă să protestăm pentru dreptul nostru la cultură şi împotriva îndobitocirii copiilor noştri? BAC-ul se numea cândva examen de maturitate, datorită importanţei lui în formarea unui individ, nu putem să ne batem joc de el şi azi are aceaşi valoare, chiar dacă el se numeşte BAC. Nu avem voie să facem acest lucru dacă dorim ca viitorul României să fie şi cultural. Dacă nu dorim un viitor intelectual, putem să introducem în programă şi nişte subiecte legate de regina porno Alina Plugaru, eventual şi nişte imagini cât mai dezinhibate şi să le comenteze elevii, o ştire de la ora 5 cu un cadavru tranşat şi apoi consumat, etc.

PS: Dacă dorim să punem cruce limbii şi literaturii române şi să formăm “o elită intelectuală autentică”, trebuie să introducem de urgenţă în programa de BAC şi “capodoperele” contemporane, scrise de Cărtărescu, De ce iubim femeile? şi Singur sub duş, scris cu un mare talent de Chişu. Am pregătit şi 2 citate, care pot fi comentate de elevi, pentru a-i scuti pe profesorii, care integrează în UE, de efortul căutării unor pasaje geniale:

  • De ce iubim femeile? “Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.
  • Singur sub duş “Îmi place să simt urina caldă prelingându-se pe picioare, mai ales când e apa mai rece. … Ne mai pişam pe picioare şi din greşeală, când ne tăia în timpul vreunui joc şi nu aveam chef să urcăm până la trei, …, deoarece ne trăgeam puţulica pe crac, pe lângă chiloţi… “

Mulţumiri Flickr

Până de curând nu aveam o idee prea bună despre proiecte gen Flickr. De ce? Simplu, nu înţelegeam de ce oamenii fac poze, iar apoi pun copyright (sau licenţe stricte) pe ele şi nu permit folosirea imaginilor nici măcar în scopuri educative. Mă întrebam de multe ori unde este principiul care stă în spatele acestor proiecte, împărtăşirea informaţiilor cu ceilalţi (sharingul).

Ei bine, după modul în care evoluează grupul Enciclopedia României, deschis pe flickr, adică peste 200 de imagini în acest moment, încep să-mi schimb opinia, cel puţin despre cei care încarcă imagini la flickr. Dacă mai menţionez şi calitatea multor imagini subscrise la grupul Enciclopedia României, din acelaşi proiect, cred că nu greşesc dacă afirm că Flickr este un “partener” important pentru Enciclopedia României.

Mulţumim tuturor celor care au adăugat imagini în grupul Eniclopedia României şi de ce nu îi aşteptăm la Enciclopedia României, dacă simt nevoia să adauge şi 2-3 cuvinte despre imaginile pe care le-au încărcat.

Enciclopedia României şi cartea (II)

Griselini

Prin urmare, care este terenul comun pe care se poate întâlni Enciclopedia cu nevoile cărţii? Consider că avem în primul rând un scop comun, care este întărirea culturii române. Cred că putem scoate la iveală numeroase subiecte interesante, aspecte interesante despre România, care zac în uitare prin biblioteci sau prin cărţi de valoare care azi nu mai sunt consultate şi nu mai ajung la public. Se pierd informaţii preţioase, aspecte uitate, o diversitate care moare. Putem crea o legătură puternică cu aceste cărţi şi prin intermediul enciclopediei să creăm un efect de bumerang pentru interesul pentru carte. Pentru asta trebuie să le căutăm şi să le semnalăm că există, să le publicizăm. Un bun articol poate fi completat oricând de o bibliografie suplimentară, “recomandată”. Legăturile noastre duc la biblioteci relevante din România (ISBN), pe care publicul cititor să fie îndemnat să le acceseze.

În ceea ce priveşte aspectul proprietar, este limpede că nu urmărim prejudicierea autorilor prin golirea de conţinut a cărţilor scrise de ei. Acest lucru contravine în primul rând legilor şi regulamentelor. Dar chiar şi dacă nu le încalcă, noi putem fi orientaţi pozitiv, spre aducerea la cunoaştere a scriitorului şi a cărţilor sale (mai ales când ele sunt rare, de nişă). Fără să facem publicitate, bineînţeles, dar mai ales fără să substituim articolele noastre unor cărţi. Cititorii noştri trebuie să fie încurajaţi şi stimulaţi să citească mai departe, să cunoască materialul documentar, cărţile care stau în spatele articolelor noastre şi să le caute mai departe. Enciclopedia României are oportunitatea asta, să se plaseze într-un spaţiu privilegiat, între internet şi lumea “pierdută” a cărţilor. Cu acest scop în gând, sunt convins că vom găsi soluţiile cele mai potrivite să transformăm această legătură în realitate.

Există viaţă după wikipedia?

Există viaţă după moarte? E una din întrebările care au frământat minţile înţelepţilor, ale celor mai puţin înţelepţi sau chiar ale nerozilor. E o întrebare dificilă, nu am niciun răspuns rezonabil la ea. În schimb pot oferi un răspuns sigur la o întrebare mult mai uşoară şi trivială, în comparaţie cu prima, dar care are totuşi importanţa ei în contextul calităţii mele de ex-wikipedist: Există viaţă după wikipedia? DA! este răspunsul sigur.

Continue reading

Enciclopedia României şi cartea (I)

În urma unei discuţii cu Alex, am căzut amândoi de acord că ar trebui să clarificăm un aspect esenţial al proiectului, legat de atitudinea pe care o adoptă faţă de cartea scrisă (dar mai în general faţă de munca intelectuală transpusă pe hârtie – pentru că e vorba nu doar de cărţi, ci şi de periodice, reviste, etc.). Am să mă refer, pentru simplitate, doar la “carte”, cu acest înţeles mai larg. Iar mai jos voi prezenta un ansamblu de idei proprii, o opinie nu necesar general-valabilă.

În primul rând nu putem vorbi despre o atitudine fără să luăm în considerare faptul că orice lucrare scrisă împreună cu autorul ei, trebuie respectată ca atare pentru drepturile de autor. Enciclopedia României are la baza ei principiul respectării drepturilor de autor, fără de care, disertaţia de faţă ar fi lipsită de sens. Pornind de la această premisă, cred că este oportun să luăm în calcul câteva „realităţi” contemporane cu care trebuie să ne confruntăm: mutarea masivă a resurselor umane din lumea „reală”, palpabilă, în lumea digitală a calculatorelor şi a internetului; mutarea efectivă a centrului de atenţie de la activităţile „tradiţionale”, la cele din lumea digitală şi nu în ultimul rând, competiţia acerbă care se duce pe modelarea viitorului internetului, perceput ca spaţiu în care, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, aproape toată umanitatea va urma să se desfăşoare. Din acest punct de vedere cred că suntem în mijlocul unui proces de proporţii care va răsturna (şi deja răstoarnă) cele mai multe din fundamentele activităţii umane.

În acest peisaj prezentat intenţionat uşor apocaliptic, cartea în sine se găseşte în evidentă criză de identitate. Ea nu-şi mai găseşte locul în societate nu pentru că nu ar fi utilă sau de actualitate, ci pentru că nu mai există timp de ea şi ea nu mai joacă un rol atât de important în ocuparea timpului omului modern. Din nefericire pentru noi toţi, pentru că apar cărţi tot mai bune, în special în România, care, ieşită de sub comunism, are nevoie să recupereze şi să refacă multe piese de puzzle din societatea românească. Şi cu toate acestea, statisticile sunt clare: cititorii de carte sunt tot mai puţini, numărul de persoane care accesează bibliotecile publice este în scădere.

(va urma)