Va invitam sa vizionati un inedit video-document realizat de Cineclub Bacau despre centrul Bacaului inainte de sistematizarea comunista. Intitulat “Strada Mare din Bacau. 1970″, videoclipul invita sa fiti “calatori intr-o lume care nu mai exista”. Vizionare placuta!

Astăzi avem 2 ani de enciclopediaromaniei.ro. Ce repede trece timpul …

Poate că ar fi momentul unui scurt bilanţ al celor 2 ani, sper să avem timpul necesar pentru a face unul ceva mai târziu. Cu toate că nu am făcut o analiză amănunţită putem spune ca în mare ne-am atins obiectivele. Cred că cel mai important obiectiv este acela ca încă suntem online după 2 ani şi că proiectul se dezvoltă (încet dar sigur).

Mulţumim colaboratorilor şi cititorilor/vizitatorilor noştri.

La mulţi ani ER!

Asociaţia Predania, prin Proiectul Avdhela, îşi propune să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne şi ale celor înrudite ei. Aceste bunuri culturale, în special cele aflate în custodia publică, vor deveni accesibile cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi în mod gratuit.

Suţata Predania pritu proiectulu Avdhela ari tu scupo si-află, si editeadzâ şi s-dhuruseascâ operili ştiinţifiţi şi artistiţi ţi ţânu di avearea culturală armâneascâ şi tuti operili ligati di aestâ aveari. Aesti luyurii culturali şi maxusu aţeali agiumti publiţi potu s-hibâ xitâxiti fârâ paradz di tuţ xităxitorľi şi di tuţ aţeľi ţi au simferu.

Continuarea la www.proiectavdhela.ro

Asociatia Media Index si Fundatia Jakabffy Elemer au lansat site-ul Enciclopedia Virtuala Maghiara din Romania. Este vorba despre un proiect bilingv (romano-maghiar) care prezinta un set de informatii istorice, culturale si geografice referitoare la populatia maghiara din Romania.

Primul modul al enciclopediei on-line va contine prezentarea si imaginile a 150 de monumente istorice ardelene, de la Cetatea de la Oradea sau Casa „Iancu de Hunedoara” (Baia Mare), pana la Biserica evanghelica din Reghin sau Palatul Culturii din Targu Mures. In prima etapa, pe site pot fi accesate 50 de monumente istorice, prezentate prin texte (date istorice, descrierea edificiului, bibliografie selectiva) si fotografii. In toamna anului 2010 va fi lansat un nou modul, care propune prezentarea celor mai importante institutii si curente de gandire ale culturii maghiare din Transilvania.

35% din cele 29.525 de obiective ale listei oficiale a monumentelor istorice din Romania se afla in Transilvania. Dintre acestea, doar o mica parte apare in literatura accesibila marelui public. Cele 150 de articole scrise pentru aceasta enciclopedie au fost elaborate de un colectiv de specialisti ai Fundatiei de Istoria Culturii Entz Géza, coordonat de istoricul de arta Zsolt Kovacs.

Proiectul este finantat de Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein si Norvegiei prin Mecanismul Financiar al Spatiului Economic European.

http://enciclopedie.referinte.transindex.ro/

“The New York Times”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science un articol despre expoziţia “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, articol semnat de John Noble Wilford.

Expozitia, deschisa publicului larg pana in data de 25 aprilie 2010, este gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.

Expozitia gazduieste, prin altele, exponate de o valoare inestimabila apartinand culturii Cucuteni, care atesta faptul ca civilizatia a inceput la poalele Muntilor Carpati, cu mult inaintea civilizatiei grecesti sau a celei romane.

“Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.

Timp de 1.500 de ani, incepand mai devreme de anul 5.000 I.Chr., ei au lucrat pamantul şs au construit orase, unele cu 2.000 de locuinte. Ei au fost mesteri priceputi in arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. In mormintele lor s-a gasit o varietate impresionanta de ornamente de cap si bijuterii pentru gat si, intr-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din intreaga lume” titreaza New York Time. Puteti citi articolul din New York Times aici http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html
Vedeti si:
http://www.nytimes.com/slideshow/2009/11/25/science/112409_ARCH_index.html
http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions/oldeurope/

Dan Tănasă, Napocanews

Magazin Bibliologic Nr.4/2003 (pdf)

Invitatul Revistei M.B
(interviu cu academicianul rus de origine basarabeană S.P.Kapiţa)
- Stimate domnule academician, sunteţi descendent din viţă basarabeană. Mai ţineţi vreo legătură cu baştina strămoşească?
- Vreo legătură, e prea puţin spus. Precum vedeţi, Vă răspund în limba română, pe când dvs. m-aţi întrebat ruseşte…
- Astăzi sunteţi pus pe surprize...
- La ce vă referiţi?
- Am în vedere, mai întâi, comunicarea ce aţi prezentat-o în cadrul acestei conferinţe internaţională, prilejuită de aniversarea a 170-a a Bibliotecii de Stat a Rusiei, făcând un adevărat fureur. Şi a doua surpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră…
- Iată că şi dvs, când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică
din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât de jos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi ale democratizării opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă,depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate, care include, pentru un intelectual, şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut. Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut şi am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele.
- S-a spus astăzi, la inaugurarea conferinţei, că sunteţi unul din cei mai vechi şi mai devotaţi prieteni ai Bibliotecii de Stat a Rusiei…
- Îi datorez acestei biblioteci tot ce am reuşit să fac până acum şi ca savant, şi ca popularizator al ştiinţei. Îmi petrec aici aproape toate zilele lucrătoare. Există câteva bibliotecare deosebite, care sunt ca şi cum ale mele şi care m-au asistat în tot ce am făcut şi continuu să fac. Cu mulţi ani în urmă, o editură mi-a propus să scriu o carte despre istoria ştiinţei. Dar una deosebită, care să reflecte mişcarea vie a ideilor ştiinţifice, continuitatea lor, modul de gândire şi de căutare al savanţilor. Bibliotecara ce m-a ajutat, s-a îndrăgostit de tema mea, făcea investigaţii bibliografice de anvergură. În fiecare zi, când veneam la bibliotecă, pe masa mea din sala de lectură mă aştepta o partidă nouă de materiale şi o listă de titluri pentru ziua următoare. Când am terminat de scris lucrarea, nu-i puteam găsi un titlu care să-mi placă. L-am căutat multe zile până când o dată, uitându-mă prin lădiţile cu fişe ale bibliotecarei, am dat de un fişier în care dânsa a inclus şi a sistematizat toate titlurile ce le găsise pentru mine. Pe lădiţă era scris: „Viaţa ştiinţei” (pentru S.P.Kapiţa). Titlul mi-a plăcut nespus de mult, încât l-am preluat atât pentru acea carte, cât şi pentru ciclul de emisiuni televizate de popularizare a ştiinţei, ciclu care abia mai apoi s-a numit „Evident, neverosimil”.
- Conferinţa de astăzi a pus în discuţie rolul bibliotecilor în societatea informaţională. Ca şi în cadrul altor foruri internaţionale ale bibliotecarilor, s-a vorbit despre schimbări mari, radicale, despre o revoluţie informaţională. Dvs, însă, aţi cam dat peste cap enunţurile de acest fel…
- În abordarea acestor probleme se face tot mai mult observabilă o greşeală metodologică care îi îndepărtează pe bibliografi şi pe informaticieni de esenţa lucrurilor. Ei scot în evidenţă vectorul evoluţiei societăţii în ultimele două, trei decenii şi îl compară cu vectorii unor perioade de sute de ani. Or, la scara secolelor şi a mileniilor,ceea ce s-a întâmplat în aceste câteva decenii s-ar putea să nu constituie o orientare
vectorială. În plus, demersurile acestea nu întotdeauna pornesc de la nişte desluşiri noţionale adecvate. Se
afirmă, de exemplu, că abia acum societatea a devenit una informaţională. Este absolut incorect. Ce înseamnă, de fapt, cuvântul „informaţional”? El desemnează procesul de transmitere de informaţii de la individ la individ, de la o generaţie la alta, de la o comunitate la alta cu ajutorul limbii, limbajului (oral sau în scris). Ei bine, cercetările savanţilor arată că limba, vorbirea au apărut cu 1-1,5 mln de ani în urmă. O comunitate,
o societate nici nu s-ar fi putut constitui ca atare fără această comunicare. Societatea a fost una informaţională dintotdeauna. Ceea ce s-a schimbat cu adevărat au fost căile şi viteza de transmitere la scara globală, dar schimbările acestea nu ţin de ceea ce este esenţial în om şi în comunitatea umană.
- Vorbind despre comunicare, aţi atins una din problemele deschise ale bibliologiei – ce a apărut mai întâi: scrierea sau vorbirea? Unii bibliologi chinezi şi francezi, de pildă, vorbesc de primatul scrierii.
- Pentru a găsi răspunsul corect la această întrebare, trebuie mai întâi să vedem ce s-a întâmplat cu creierul omului: a evoluat oare el din punct de vedere al complexităţii sale ori a rămas acelaşi. Mult timp problema aceasta era abordată prin prisma evoluţionismului, care a condus la înscăunarea în ştiinţă a idealismului materialist şi chiar a unui soi de bovarism scientist. Au venit însă matematizarea ştiinţelor şi a filozofiei, tehnologizarea şi informatizarea cercetărilor care au dat nişte rezultate ce dezmint, în multe cazuri, prezenţa evoluţiei şi a progresului. Modelările matematice bazate pe datele de ultimă oră ale arheologiei, arheografiei, antropologiei ne demonstrează că creierul uman nu a evoluat. Complexitatea lui a fost dată dintr-o dată, ca un dar divin. Problema, soluţionarea căreia a necesitat o evoluţie, rezidă în posibilităţile omului de a exterioriza informaţia conţinută în creier. El a căutat mereu nişte mijloace de exteriorizare adecvate complexităţii sale cerebrale. La început au fost semnele geometrice, pentru că într-o anumită perioadă coardele vocale, aşa cum arată analiza artefactelor, nu erau suficient de dezvoltate şi, în consecinţă, nu exista încă vorbirea articulată în complexitatea ei cunoscută, omul producând doar câteva sunete specifice. De altfel, chiar evoluţia scrierii ne dovedeşte acest lucru. Or, dacă vorbirea articulată ar fi fost un dat primordial, atunci alfabetul, care a apărut în baza limbii vorbite, ar fi apărut şi el dintrodată. Aşa însă, el a apărut la o ultimă etapă, după semnele geometrice, după scrierea analitică şi după cea sintetică. Dar toate aceste evoluţii nu au atins esenţa omului, ele trebuind doar să ajungă la nivelul complexităţii acestei esenţe. Şi nu se ştie când se va întâmpla o concordanţă deplină între interiorul cerebro-psihic şi mijloacele de exteriorizare a lui.
- Toate datele acestea le-aţi expus şi demonstrat cu deosebită persuasiune în cadrul a două ediţii speciale ale emisiunii dvs „Evident, neverosimil”, pe care le-am privit fascinat.
- Cred că aţi fost nu doar fascinat, ci şi contrariat. Într-adevăr, e greu să-ţi impui o acceptare necondiţionată a datelor noi ale ştiinţei. Am primit, după emisiune, sute de scrisori, din partea multor savanţi, pedagogi, chiar de la simpli cetăţeni. Dezacordul şi dezaprobarea erau exprimate în mult mai multe răvaşe decât fascinaţia şi bucuria euristică…
- La conferinţa de astăzi aţi produs o mare senzaţie, prezentând o viziune neaşteptată asupra trecutului, prezentului şi viitorului societăţii, surpriza fiind amplificată şi de faptul că un fizician face revoluţie în sociologie…
- Cel de-al doilea aspect al surprizei nu este de fapt o surpriză, ci e vorba de continuarea unei tradiţii de familie. Tatăl meu, mai cu seamă în perioada de după decernarea premiului Nobel, a fost o prezenţă remarcabilă a vieţii publice ruse şi internaţionale. Eu nu am făcut decât să-i urmez exemplul. Împreună cu câţiva colegi savanţi din SUA şi Danemarca, am încercat să aplicăm modelarea matematică pentru a afla nu la nivelul presupoziţiilor, dar mai mult sau mai puţin exact cum a fost comunitatea umană până acum şi ce ne aşteaptă în viitor. Rezultatele ce le-am obţinut sunt revelatoare, iar concluzia principală este că schimbările despre care vorbim mereu de câteva decenii sunt insignifiante în raport cu ceea ce ne aşteaptă. Adevărata mare schimbare a societăţii abia urmează să se producă.
- Aveţi în vedere o schimbare de ordin tehnologic?
- Tehnologiile, ca şi moda sunt lucruri efemere şi nu ţin de esenţa fiinţei şi a fiinţării umane. Iar în câmpul cestora din urmă, progrese nu s-au prea înregistrat. Francis Fukuyama a demonstrat acest lucru de o manieră irefutabilă. Pe de altă parte, aşa cum arată rezultatele cercetărilor noastre, factorii decisivi în dezvoltarea comunităţii umane au fost, atât în epocile preistorice cât şi în timpurile istorice, nu economia, nu munca, ci spiritualitatea şi informaţia, cultura în sensul larg al cuvântului.
- Prin urmare, concluzia lui Maltus, spre care s-au orientat şi de care s-au ghidat atâta timp politicienii şi savanţii, că problema alimentară este forţa motrice a omenirii, se dovedeşte a fi greşită?
- Categoric. Analizele noastre arată, că resursele alimentare pe globul pământesc au fost şi sunt mai mult decât suficiente. Problema stă în distribuirea acestor resurse, dar nu în deficitul lor. Afară de aceasta, explozia demografică, precum ne arată modelul matematic, a fost un fenomen temporar şi este influenţată, cât n-ar părea de paradoxal, tocmai de nivelul de cultură şi de capacitatea de receptare a informaţiei. Cât timp cultura se limita mai mult la îmbunătăţirea aspectelor de civilizaţie, s-a redus progresiv mortalitatea şi a crescut numărul populaţiei. Punctul de vârf al exploziei demografice l-au constituit anii 1950-2000. Din 2001 a început stabilizarea, iar din 2200 numărul populaţiei Terei va fi într-un regres continuu din cauza reducerii considerabile a natalităţii. Şi cât n-ar părea de paradoxal, factorul principal care determină această tendinţă este, în plină revoluţie informaţională declarată, tocmai criza informaţională. Vorba e că omul a ajuns la limita posibilităţilor sale de receptare a informaţiei. Formarea profesională durează deja până la vârsta de treizeci de ani. Dar şi după aceea, instruirea trebuie continuată, altfel nu faci faţă concurenţei. Şi atunci cum să-ţi rămână timp ca să mai şi lucrezi, să te reproduci, să transmiţi cunoştinţele acumulate către generaţia tânără? Limitele receptării au condus la un fenomen nou în ţările postindustriale: aproape la 30% din populaţie se manifestă analfabetismul funcţional (războiul din Iraq, de exemplu, a arătat că o mare parte din ostaşii americani nu posedă pe deplin armele intelectualizate).
- Apropo, cineva dintre vorbitorii de astăzi a scos pe tapet problema disproporţiei crescânde, în cadrul resurselor tehnologice noi, între preţurile la hard şi la soft , cele din urmă fiind deja de aproape douăzeci de ori mai mari. Nu este şi acest indiciu o răsfrângere indirectă a ceea ce remarcaţi dvs că se petrece în cadrul resursei umane?
- Fără doar şi poate. Dar aş ţine să fac imediat o replică vis-a-vis de sintagma „resursa umană”. Tratarea factorului uman ca resursă are şi ea partea sa de contribuţie la ceea ce se întâmplă cu omul şi cu societatea.
Se conturează două puncte ale căii parcurse până acum: de la frate al naturii, în vremurile primordiale, la resursă, în perioada contemporană. În general, modelul matematic al căii acesteia arată că s-a produs o comprimare a timpului şi a istoriei. Fiecare perioadă istorică nouă a fost de două, trei ori mai scurtă decât precedenta. Densitatea informaţională, culturală, psihologică, biologică a crescut în proporţie geometrică, presându-l pe om cu o forţă fără precedent.
- Daniel Boorstin l-a comparat pe omul de astăzi cu cambula.
- Cred că a găsit o metaforă foarte exactă.
- Aţi specificat mai sus că din anul 2200 va începe scăderea progresivă a populaţiei Terei. Probabil că momentul acela se va constitui într-un fel de linie de demarcare, de trecere la noua societate, intrată în adevărata mare schimbare la care v-aţi referit. Cum va fi acea societate?
- În primul rând, va fi radical schimbată componenţa de vârste: oamenii în etate vor fi mult mai mulţi decât cei tineri. Va fi, deci, o societate îmbătrânită, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de stare. Se va produce o criză acută de concepţie colectivă asupra lumii şi de conştiinţă. Vor intra în declin familia şi statalitatea. În locul timpului comprimat va veni altceva.
- Se pare că primele semne a ceea ce va urma s-au şi ivit.
- Aveţi perfectă dreptate. Numai că atunci ele se vor amplifica, după mecanismul avalanşelor montane.
- Nu vor însemna oare toate acestea începutul sfârşitului?
- Dacă nu se va întâmpla nici o catastrofă cosmică, nu va dispare nici societatea. Ea va traversa, desigur, o perioadă de reabilitare, de reanimare după cele prin câte a trecut. Şi apoi îşi va reveni. Dacă, desigur, se va întoarce la natură, la spiritualitate, la cultură, lăsând aspectele tehnologice pe un plan secund, unde le este locul, aşa cum ne-a prevenit şi filosoful german Heidegger, şi marele Fukuyama.
- Care ar fi, după dvs, viitorul bibliotecilor în acest context?
- Am discutat despre aceasta de multe ori, cu biblioteconomiştii ruşi. Eu cred că biblioteconomia trebuie să-şi schimbe punctele de reper în ceea ce priveşte pronosticarea şi programarea strategică pe termen foarte lung. Limitele de receptare umană, la care m-am referit deja, impun o reorientare de la informaţie la cunoştinţe.
- E tocmai genericul conferinţei internaţionale de astăzi.
- Sunt nespus de bucuros că am reuşit să influenţez alegerea acestui generic. Din păcate, însă, în primplanul dezbaterilor au ieşit problemele tehnologice, iar nu cele socio-umane.
- Credeţi că ar trebui să renunţăm la tehnologizare?
- În nici un caz. Tehnologiile îşi vor ocupa locul ce li se cuvine. Până în 2200 va mai veni un mare val tehnologic, legat de aplicarea memoriei holografice la computere, de motoarele cu apă (cu hidrogen) şi de crearea intelectului artificial. Acesta din urmă va duce criza interioară a omului şi a societăţii la limita ultimă,încât, pe fundalul răririi populaţiei, vom vedea cu alţi ochi realitatea, o vom simţi fizic, cum ar zice Borges. Şi atunci, lăsând tehnologiile la locul lor, ne vom preocupa de creşterea părţii spirituale, culturale a fiinţei noastre, pentru a redobândi echilibrul. Chiar dacă nu vom face în mod deliberat acest lucru, îl va face instinctul de autoconservare din noi, natura care e mai înţeleaptă decât înţelepciunea însăşi.
- Aşadar, un progres eventual pentru biblioteci ar însemna trecerea de la diseminarea informaţiilor la difuzarea cunoştinţelor. Cum vedeţi dvs, ca unul care cunoaşte biblioteca din interior, înfăptuirea practică a acestei orientări?
- Înfăptuirea practică trebuie să decurgă, pe de o parte, din baza metodologică oferită de ştiinţă, de modelarea matematică în particular, iar pe de alta, din studierea publicului cititor cu instrumentele ce le oferă sociologia contemporană. Vectorii evoluţiei demografice şi antropologice trebuie să prevaleze, ca puncte de reper, asupra aspectelor tehnologice. Însă eu nu aş fi de acord cu noţiunea de progres pe care aţi utilizat-o aici. E vorba mai curând de o reîntoarcere la spiritualitate şi la cunoaştere, dar la un alt nivel de dezvoltare, desigur. Acelaşi lucru se poate spune şi despre globalizare. Or, utilizând, cu referire la circuitul informaţional, sintagma „sat global”, noi, de fapt, recunoaştem că arhetipul informaţional foarte vechi al statului e mult mai bun decât modelul la care am ajuns în secolul XX. Asta e legitatea. Universul e pulsatoriu, se contractă şi se dilată, se depărtează de punctul iniţial şi apoi revine. Omul, ca parte a acestui univers, nu poate fi o excepţie.
- Vă mulţumesc pentru interviu.
- Iar eu vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rog să transmiteţi cititorilor revistei „Magazin bibliologic” urările mele de fericire şi de mai bine. Mai ales cititorilor de prin părţile Sorocii, oameni despre care am nişte amintiri de neşters.
Interlocutor: Alexe Rău
Moscova, 8 aprilie 2003

Institutul de Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invita vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRU EMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13 Septembrie nr.13.

Participa: Prof Dr Nae Georgescu, Prof Dr Theodor Codreanu, Prof Dr Ilie Badescu, Corneliu Basarab Vlad. Invitat special: Grigore Lese.

La 160 de ani de la nasterea Românului Absolut se relanseaza, dupa 100 de ani de la tiparire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat in facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru Romania Unita. Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.

Vedeti si http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mihai_Eminescu

Alegerile din această perioadă mi-au adus aminte de practicile “democratice” mai vechi din România în ceea ce priveşte votul “liber” şi “corect”. Caragiale a fost genial în zugrăvirea moravurilor din Vechiul Regat, fără îndoială, şi nu a ocolit nici problema alegerilor. Pe atunci se alegea doar parlamentul, iar Regele desemna un partid care să organizeze scrutinul. De obicei, acest partid apela la argumente dintre cele mai “solide” pentru a-i împiedica pe opozanţi să voteze.  Zilele trecute am descoperit un text din 1875, publicat de Caragiale în ziarul Alegătorul liber. Îl redau mai jos, în întregime:

Lucruri albe

Va ajunge desigur un timp în care oamenii partidului numit pe sine altădată “de ordine”, mai de curând “conser­vator”, iar alaltăieri “liberal-conservator” şi mâine poimâine nu mai ştiu cum, va ajunge, zicem, un timp în care să nu mai ştie ce titlu să-şi dea şi pentru care gusturi să aibă pre­dilecţiune.

Acestui partid poporul i-a dat un nume şi i-a zis: par­tidul ciocoiesc. Pentru a răspunde însă denumirii date de “oamenii de ordine” partidului naţional, pe care toţi ştiu că l-au numit “roşu”, poporul, la rândul său, a numit pe partidul conservator alb. Este probabil că poporul în ad­mirabilul său bun simţ şi cu limba sa figurată, să fi numit alb pe partidul ciocoiesc sau pentru că are, după credinţa sa, albul găinilor, sau pentru că l-a văzut gol de orice idee, de orice sentiment, sau pentru că, cinic şi nepăsător, strigă în toate zilele că nu vede decât alb dinaintea ochilor săi.

Oricum ar fi, oamenii “de ordine” par a primi fără su­părare numele de albi. Mai mult încă. Ei afectează mare dragoste pentru acest cuvânt: alb; şi de la iubirea cuvântu­lui au trecut şi trec la iubirea lucrurilor albe.

Aceste reflecsiuni ne-au fost inspirate de câteva împre­jurări ale timpurilor prezente. Şi cum niciodată nu veţi vedea mai mult aspiraţiunile şi intimele convingeri ale unui partid politic decât în timpul alegerilor, alegerile actuale ne făcură mai mult cunoscute gusturile albe ale “ordina­şilor”.

Scoală-te tu, să mă pun ieu

Iată acum faptele:

Un comerciante de băuturi spirtoase, avându-şi prăvălia în suburbia Dudescu, strada Bateriilor, în seara, noaptea şi zorile zilei de 20-21 august (adică alaltăieri), a vândut agenţilor poliţieneşti şi cetăţenilor bâtaşi ai culoarei respec­tive, o sută zece vedre vin, no. 110 vedre. Nimic mai simplu şi mai lesne de înţeles pe tărâmul ideilor guvernamen­tale. Căci cititorii au înţeles deja căci acea cantitate de vin era şi a fost destinată pentru entuziasmarea alegăto­rilor candidatului guvernamental: d. Dimitrie Hagi-Pandele, un domn, de altmintrelea, cunoscut îndestul, după afirmările ziarului Pressa, prin onorabilitate a caracterului său şi încă prin independenţa ideilor sale.

Până aici nimic, fără îndoială, nu este de mirat. Dar ce fel de vin au băut alegătorii regimului: alb sau negru? Aceasta este o chestiune destul de importantă pentru nişte veterani ai lui Bachus, totdeodată şi veterani ai luptelor ce dă de atâţia ani guvernul actual naţiunii române.

Ei bine, vinul a fost alb. Atâta oroare avea de vinul roşu onorabilii cetăţeni “liberal-conservatori”, că comerciantele a fost silit să caute în toate părţile ca să completeze res­pectabila sumă de 110 vedre. La o sfiicioasă întrebare ce se făcu preparatorilor alegerilor, ei răspunseră cu furie, fă­când să vâjâie aerul cu bâtele lor conservatoare de ordine:

— Ce îndrăzneşti să ne întrebi! Nu luptăm noi pentru guvernul alb? Nu ne plăteşte şi ne chefuieşte el? Nu vom face să iasă din urne numele candidatului nostru alb? Avem să nimicim pe roşii şi pe toate lucrurile cu faţa roşie.

Lupta electorală dintre liberali şi conservatori

Până şi câinii vor avea de aci încolo să se bucure de favorurile guvernamentali (nu uitaţi că hingherii, aceşti vrăjmaşi de moarte ai rasei canine, sunt devotaţi partidu­lui guvernamental pentru triumful căruia şi-au luat de multe ori plăcutele şi omenoasele lor ocupaţiuni) după faţa părului lor.
La coloarea de negru [cartier al Bucureştiului, n.n], după cum se ştie de toată lumea, căpătâiele stradei ce trece pe dinaintea localului des­tinat alegerilor erau ocupate de câte un pluton de 15 până la 20 sergenţi poliţieneşti. Alt pluton păzea poarta curţii caselor ofiţerului stării civile; alţi sergenţi circulau în in­terior. Iar armata, o companie de 120 oameni cu ofiţerii lor, sta cu armele încrucişate, chiar în faţa localului, peste drum, la 10 sau 15 paşi. Comisarul Gălăşescu cu subcomi­sarii săi, toţi în plină uniformă, era comandantul suprem al tutulor acestor forţe, cari, adunate aci la orele şase, nu puteau avea de scop, ne asigură guvernul prin veridicul său organ Pressa, decât a păstra cea mai perfectă ordine şi linişte.

Tot pentru respectul ordinii şi liniştii, fără îndoială, ni­meni nu putea să treacă pe acea stradă sau să intre în lo­calul alegerii, fără voia şi ordinele comisarului şi ale agenţilor săi. Dar nimeni, în modul cel mai viguros al accep­ţiunii acestui cuvânt.

Din întâmplare, la unul din capetele stradei se prezintă un trecător, care atunci pe la orele şapte dimineaţa, ziua 21 august, se întâmplase să fie un câine. Nu râdeţi, iubiţi cititori, căci şi câinii ca şi noi sunt trecători pe această lume.

Aşadar dulăul (căci câinele era destul de mare) vru să treacă pe strada de dinaintea localului alegerilor, nu cu intenţiuni culpabile poate, ci ca să ajungă mai d-a dreptul acasă, de unde un stăpân nepăsător îl luase şi-l lăsase pe urmă pradă puţinelor sale cunoştinţe de cele ce se petreceau în acea zi pe strada capitalei României.

Câinele vru să treacă, dar atât de severe erau ordinele reprezentantului guvernului acolo, ale d-lui Gălăşescu vrem să zicem, că sergenţii păzitori neadormiţi îşi strânseră rîn­durile şi împiedicară drumul nenorocitului animal. Acesta, tare, fără îndoială, de dreptul său, vru să-şi facă loc. Bravii sergenţi de oraş însă se formară în coloană de bătaie şi de­teră cu furie năvală asupra câinelui care, în faţa unor forţe superioare, se retrase cu coada între picioare.

Dar curajul poate găsi locuinţă chiar in inima unui câine!

După câteva momente, dulăul reapare cu ceafa zburli­tă, ochiul aprins şi gura ameninţătoare. Desigur nenoroci­tul nu mai ştia alt drum acasă decât pe acela. Era cestiu­nea de viaţă sau de moarte pentru dânsul. Se ştia câţi eroi a făcut desperarea.

Câinele se apropie dar. Sergenţii se pun iar în ordine de bătaie. Atitudinea animalului însă îi umple de grijă. Cine, mai puţin înflăcărat de ardorile luptei, putu să exa­mineze bine şi cu sânge rece pielea câinelui? Nu putem spune. Dar deodată un zgomot se făcu, apoi un ordin plecă dintr-o gură autoritară:

— Lăsaţi dobitocul în pace să treacă. Nu vedeti că este alb? Este dintre ai noştri. Liberă trecere.

Şi sergenţii respectuoşi făcură loc. Câinele dar trecu mândru şi falnic pe strada închisă pentru bieţii alegători şi se perdu peste puţin din ochii tutulor.

Faţa părului de pe pielea lui, care era albă, îl scă­pase!

Pentru majoritatea dintre noi, numele Eminescu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este un nume atât de vehiculat încât intră mai mult la categoria celor citaţi decât a celor citiţi. Tânăra autoare Miruna Lepuş a demonstrat românilor că s-au obişunit prea mult să-l citeze – dar că nu l-au citit îndeajuns. Într-adevăr, a citi Eminescu este cu totul altceva decât a citi doar poezia sa. Pentru a-l descoperi trebuie să uităm pentru un moment de poezie şi să răsfoim miile de pagini scrise de jurnalistul Eminescu.

Autoarea ne-a demonstrat că un articol despre Eminescu scris ieri ar fi fost mult mai uşor de redactat decât unul scris astăzi. Asta pentru că, între timp, a apărut cartea sa “Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l”. O lucrare care practic ne suspendă abordarea “clasică” a lui Eminescu în favoarea unei noi abordări, despre care, spunem cu umilinţă, mai avem multe de învăţat. Şi dacă până acum aveam doar vagi idei despre existenţa unei personalităţi mai largi şi mai cuprinzătoare sub arhicunoscutul nume “Eminescu”, acum ne vedem obligaţi să explorăm noi înşine căile de descoperire a adevăratului Eminescu, direcţii necunoscute pe care Miruna ni le indică cu claritate în cartea sa.

Trebuie să spunem că am interpelat-o pe domnişoara Lepuş pentru a-i cere sfatul cu privire la aspectele mai puţin cunoscute abordate în articolul nostru dedicat lui Eminescu. În mod cu totul surprinzător, cu toate că nu ne cunoaştem, ea s-a oferit să ne trimită un exemplar al cărţii, pentru care-i mulţumim foarte frumos. Este un gest cum rar se mai pot întâlni în zilele noastre şi care ne dă curaj şi speranţă că ceea ce facem nu este în zadar, că încă mai suntem mulţi în această ţară cărora ne pasă. Bine ar fi ca, zi de zi, tot mai mulţi să ne (re)găsim şi să facem un front comun, cel puţin împotriva nepăsării.

Pe această cale anunţăm un deziderat mai vechi de-al nostru, anume acela de a constitui o bibliotecă dedicată a proiectului. Dat fiind că este prima noastră donaţie de carte – şi încă una cu totul specială – vom pune la baza bibliotecii Enciclopediei României, opera Mirunei Lepuş. Dacă doriţi o inedită cheie de lectură a operei lui Eminescu, vă îndrumăm să porniţi de la http://mirunalepus.ro/

(Fragment din cuvântarea academicianului Tudorel Postolache la dezbaterea din 29 iunie 2009 pe marginea proiectului “Enciclopedia economică a României“)

Trecând mai departe, la profilul proiectului, voi spune că şi enciclopediile ca şi civilizaţiile, ca şi generaţiile umane, ca şi şcoala parcurg trei generaţii succesiv-coexistente.

* prima generaţie de enciclopedii (adică de lucrări care îşi propun să strângă ansamblul cunoştinţelor) urmează apariţiei scrisului şi această generaţie se întinde până în secolul XVI-XVII , adică sunt enciclopedii scrise manual; oricare dintre noi va fi profund impresionat de marile enciclopedii din această primă generaţie – voi menţiona doar una dintre ele, de circa 11.000 de volume; sunt de reţinut şi alte mari enciclopedii generale sau pe domenii (pe site-ul Enciclopediei economice[2] sunt indicate cele mai importante, cărora le datorăm perfecţionări succesive, cum ar fi: glosare, indici de materie, bibliografii, ilustraţii)
* a doua generaţie de enciclopedii, după secolul al XVI-lea, legate de apariţia tiparului, se întinde pe câteva sute de ani, până în pragul mileniului trei. Ce particularizează această generaţie? Tiparul a oferit o nouă posibilitate de deschidere enciclopediilor. Dacă prima generaţie era legată de şcoli locale, parohiale, cnezate etc., a doua generaţie de enciclopedii este legată de şcolile naţionale având o largă circulaţie internaţională. Enciclopedia Britanică este, poate, cea mai reprezentativă din această generaţie; nu numai că a asimilat cuceririle din prima generaţie de enciclopedii dar cu fiecare nouă ediţie ea îşi aproprie cuceririle enciclopediilor premergătoare şi coexistente, inclusiv propriile sale experienţe, lansând un sistem complex de indecşi, glosare, lucrări conexe (între care „Great Books” în 60 de volume); dar cel mai mare pas înainte este că articolele sunt scrise de cei mai mari specialişti din lume. Acesta este modelul care predomină şi în prezent, în epoca de tranziţie în care am intrat.

*a treia generaţie de enciclopedii este legată de o serie întreagă de noi procese societale, între care apariţia internetului şi a ceea ce numim multimedia. La cumpăna dintre milenii această generaţie îşi întinde aripile, conturându-se de sine stătător, în raport cu primele două generaţii ale enciclopediilor.

Dar vreau să subliniez că trecerea de la tipar la forma multimedia se produce (peste tot în lume) în cursul unei îndelungate perioade de tranziţie, care poate fi utilizată cât mai productiv şi aş dori să menţionez în acest sens câteva idei.

În primul rând, internetul şi multimedia oferă „enciclopediştilor” un nou tip de surse de informare-documentare, pentru care în trecut se consuma cea mai mare parte a timpului de concepere şi scriere a unei enciclopedii.

Internetul şi multimedia oferă posibilitatea unui alt gen, nou, de colaborare între autori – înainte de toate se adresează autorilor şi contributorilor indiferent de răspândirea lor spaţială şi „apartenenţa administrativă” (tocmai de aceea am trecut la realizarea unui portal pentru „Enciclopedia economică a României.” încă din actualele faze pregătitoare).

Formatul internet multimedia oferă posibilitatea inserării mult mai uşoare a ilustraţiilor, gravurilor, schemelor, picturilor fotografiilor, filmelor care dau un plus de valoare enciclopediei prin acurateţe, varietatea datelor, prin acces la film, oralitate, muzicalitate.

Mai departe: enciclopediile de generaţia a treia oferă o schimbare radicală a raporturilor dintre ştiinţă şi politică, dintre oamenii de ştiinţă şi cei ce conduc state, continente, planeta, deoarece această generaţie de enciclopedii are drept principală trăsătură încorporarea viziunilor asupra viitorului. Ori în această dimensiune nu mai pot fi politici independente de ştiinţă. Oamenii de ştiinţă sunt puşi în situaţia să ofere societăţii, umanităţii, inclusiv politicienilor, tot ceea ce ştiu, să nu treacă sub tăcere ceea ce încă nu ştiu, să facă loc punctelor de vedere diferite conturate în cercetare şi să le analizeze cât mai obiectiv.